Pour les femmes..

Femeia.. este una si aceiasi, conectata la misterele universului, veriga de legatura si comunicare ce deznoada prin puterea ei si oranduieste dupa pofta si chemarea Lui.. sau, intr-o varianta mai nefericta, cu atat mai mult nefericita si pentru ea, ..dupa a ei pofta proprie.

Ziua care nu a existat..

Nu s-a intamplat, nu a existat in mod real. Ne-am prins in aula atemporala a universitatii, unde am descoperit la ultimul ei etaj o sala de intruniri cu mese din pvc, banchete capitonate si un bar in spatele careia ne-am ascuns profitand de pustietatea de la acea ora. Lumina de pe holul scari era singura care, prin geamurile usii de la intrare, ne mangaia contururile corpurilor noastre aride de pofte si pe jumatate dezbracate. Am intins paltonul meu intors pe cimentul prafuit si te-am aruncat pe el cu un crac dezbracat. Ne-am bucurat de pozitia misionarului!!! s-ar putea numi acest capitol.., pozitia banala a cuplurilor plictisite, precum ne-am fi bucurat de cea mai extrema pozitie in cel mai public loc. De mult nu am mai putut sa ne simtim respiratia celuilalt inghesuindu-ne sub forta atractiei gravitationale, flamanzi fiind dupa o iubire normala. Genunchii mei si nada ta se resimteau, dar ce a mai contat cand ne bucuram din plin de patrunderea din acel unghi ale caror exploatari carnale de mult nu le-am mai simtit. Sexele noastre se reintalneau parca dupa ce fiecare a parcurs excursii indelungate in cele mai ciudate si departate colturi ale lumii si se bucurau de privelistea acelor descrieri cu o intelepciune a frumosului intens cultivata. Intorcandu-te, am descoperit un unghi nesperat de bun. Banalul "fa-te capra" a prins de data aceasta valente neasteptate. Manunchiul tau de muschi vaginali intermediari ma prindeau si parca nu imi dadeau voie sa ies si sa intru cand vroiam eu. I-am ascultat si m-am lasat cuprins de jocul lor copilaresc dar atat de insinuant, probabil tocmai datorita incarcarii energetice. Intram intr-un plin de bine si ma bucuram de plenitudinea trairilor tale.. Orgasmele se scurgeau prin crapatura acestui du-te vino sub forma izvoarelor clare. Mai tarziu, mi-ai prins capul pelvisului intr-o capsula de care nu puteam trece, imediat dupa intrare in spatele labiilor interne. Curand acest joc a dat nastere la stropi care s-au transformat in siroaie ce nu mai conteneau. Ne-am inundat hainele si pielea de sucul zamislit al placerii ce nu se mai oprea din tasnit. Te-am posedat intr-o imbratisare strivindu-te de podea. Pantecele tale ma fulgerau cand treceam de acea capsula a contractiilor tale. Ne-am pierdut juisand impreuna intr-o moliciune din care cu greu ne-am adunat oasele. Pofta-mi nu mi s-a oprit. Te-am prins din nou la perete, lipindu-te cu spatele de el, cu pantalonii in vine si cu pizda supuranda care se vroia sorbita de atingerea mea. Capul meu curios te-a patruns incet pana la jumatatea distantei. Plimbarile laterale ale soldurilor noastre dadeau noi sensuri placerii. Simteam cum se electrizeaza in tremuraturi tot corpul tau plecand de la secretul acelui loc. Marile O-uri se spargeau de pereti si iti cutremurau tot corpul. Miscarea lenta, plina de incarcare si sigura iti trezea vibratiile care iti dirijau atat gemetele cat si noile forme de placere pe care le vizualizam impreuna. Ne simteam in universul nostru chiar daca traiam in universitatea altora.
Intrucat talpile imi alunecau sub greutatea placerii noastre te-am imobilizat indiferent de comoditate.. pe o bancuta .. ca'ntr-un viol. Am vrut sa te posed salbatic pana la ultima picatura tasninda.
Suparat pentru ca asa ceva nu exista te-am luat de mana si am plecat...

What should be the purpose of life?

O viata activa, cu multi copii, avand o cariera profesionala desavarsita, case mari si masina pentru fiecare membru? Sau o viata traita in intensitate la nivelul tranzitiei in societate bucurandu-ne de oamenii din noi care se reflecta in ceilalti? Oglinda retrovizoare a autoturismului pe care il conducem, ea ce reflecta oare? Realitatea? Traficul (cu accentul pe „i”)? Machiajul? Sau o privire intrebatoare a sinelui care se intreaba „Quo vadis”? Cand si cand, intersectiile ne deschid drumuri noi si intalnim oameni de care ne impiedicam sau alaturi de care traim cele mai frumoase si inedite experiente de pana atunci... Toate acestea din urma, pornesc de la un zambet ascuns in coltul ochiului unei persoane care te priveste din metrou, in care se ascunde scanteia vietii, scanteie declansatoare a tuturor partilor bune din tine si pe care instinctul tau animalic, subconstientul tau o urmeaza fara tagada, precum reflexul neconditionat care sta la baza formarii vietii pe pamant.

Are we human.. or are we dancers?

Am dori noi oare sa ignoram acea scanteie pentru lantul obisnuintelor cotidiene care ne cara si ne terfeleste de la punctul A pana la punctul B intr-un du-te vino ca intr-un balansoar? Vrem noi oare sa spunem ca asta este viata... un leagan al mortii? Nu suntem noi oare cei care ne dictam unul altuia sa nu depaseasca limita normalului? Nu suntem noi cei care ii aducem pe aceia care se indeparteaza de grup inapoi si ii pedepsim prin a-i ignora daca nu o fac?
In cazul asta.. suntem mult mai lipsiti de orientare decat pestele dintr-un banc de pesti, care in urma unui experiment condus de niste cercetatori, i-au fost distrusi (sau ametiti) centrii orientarii, si dupa care toti ceilalti pesti s-au luat si l-au urmarit.. pentru simplu fapt ca el era o componenta a grupului lor. Este si motivul pentru care noi ca oameni avem nevoie de leaderi, pentru ca nu stim de capul nostru (lucru ce imi aduce putin aminte de Hitler), si ne agatam de sensuri ale vietii dictate de catre altii. Singuri credem ca nu ne-am descurca. Iata cum, cei care se bucura de cel mai inalt si dezvoltat simt al realitatii si al intelepciunii, si care aleg sa stea singuri in pustietate perioade lungi, ajung sa devina conducatorii nostri spirituali. Doar asa reusesc ei sa se rupa de vuietul care ne atrage ca intr-o tromba pe toti, unde scopul principal nu e altul decat sa nu iesi de acolo.
Cei care aleg sa urmeze acea scanteie, de care vorbeam insa la inceput, vor vedea la propriu "doar o scanteie" din nemarginitul foc al vietii, si numai urmand-o vor reusi sa cunoasca si sa recunoasca focul in necuprinsul lui.

„Atentie se inchid usile!”