What should be the purpose of life?

O viata activa, cu multi copii, avand o cariera profesionala desavarsita, case mari si masina pentru fiecare membru? Sau o viata traita in intensitate la nivelul tranzitiei in societate bucurandu-ne de oamenii din noi care se reflecta in ceilalti? Oglinda retrovizoare a autoturismului pe care il conducem, ea ce reflecta oare? Realitatea? Traficul (cu accentul pe „i”)? Machiajul? Sau o privire intrebatoare a sinelui care se intreaba „Quo vadis”? Cand si cand, intersectiile ne deschid drumuri noi si intalnim oameni de care ne impiedicam sau alaturi de care traim cele mai frumoase si inedite experiente de pana atunci... Toate acestea din urma, pornesc de la un zambet ascuns in coltul ochiului unei persoane care te priveste din metrou, in care se ascunde scanteia vietii, scanteie declansatoare a tuturor partilor bune din tine si pe care instinctul tau animalic, subconstientul tau o urmeaza fara tagada, precum reflexul neconditionat care sta la baza formarii vietii pe pamant.

Are we human.. or are we dancers?

Am dori noi oare sa ignoram acea scanteie pentru lantul obisnuintelor cotidiene care ne cara si ne terfeleste de la punctul A pana la punctul B intr-un du-te vino ca intr-un balansoar? Vrem noi oare sa spunem ca asta este viata... un leagan al mortii? Nu suntem noi oare cei care ne dictam unul altuia sa nu depaseasca limita normalului? Nu suntem noi cei care ii aducem pe aceia care se indeparteaza de grup inapoi si ii pedepsim prin a-i ignora daca nu o fac?
In cazul asta.. suntem mult mai lipsiti de orientare decat pestele dintr-un banc de pesti, care in urma unui experiment condus de niste cercetatori, i-au fost distrusi (sau ametiti) centrii orientarii, si dupa care toti ceilalti pesti s-au luat si l-au urmarit.. pentru simplu fapt ca el era o componenta a grupului lor. Este si motivul pentru care noi ca oameni avem nevoie de leaderi, pentru ca nu stim de capul nostru (lucru ce imi aduce putin aminte de Hitler), si ne agatam de sensuri ale vietii dictate de catre altii. Singuri credem ca nu ne-am descurca. Iata cum, cei care se bucura de cel mai inalt si dezvoltat simt al realitatii si al intelepciunii, si care aleg sa stea singuri in pustietate perioade lungi, ajung sa devina conducatorii nostri spirituali. Doar asa reusesc ei sa se rupa de vuietul care ne atrage ca intr-o tromba pe toti, unde scopul principal nu e altul decat sa nu iesi de acolo.
Cei care aleg sa urmeze acea scanteie, de care vorbeam insa la inceput, vor vedea la propriu "doar o scanteie" din nemarginitul foc al vietii, si numai urmand-o vor reusi sa cunoasca si sa recunoasca focul in necuprinsul lui.

„Atentie se inchid usile!”